Minunile Steviei

Stevia Rebaudiana Bertoni este, după cum bine știți, o minune de plantă cu efecte benefice demonstrate, asupra organismului.

Despre STEVIA

Stevia rebaudiana Bertoni este o planta din familia Astereceae nativa din Paraguay si Brazilia unde este folosita de peste 1.500 de ani atat ca indulcitor si aromatizant al bauturilor traditionale (yerba mate) cat si ca planta medicinala, pentru reducerea diabetului, a hipertensiunii, pentru infrumusetarea pielii, cresterea rezistentei organismului in caz de viroze, gripe, candidoze.

Aceasta planta a fost pentru prima data cercetata de catre botanistul spaniol Petrus Jacobus Stevus (Pedro Jaime Esteve- de unde si numele de stevie). Cercetarile au fost ulterior aprofundate de catre botanistul elvetian Moises Santiago Bertoni, numele plantei devenind in final Stevia rebaudiana Bertoni.

Stevia rebaudiana, in stare naturala, este incredibil de dulce: de 10-15 ori mai dulce decat zaharul si are o multitudine de vitamine si minerale extraordinar de sanatoase pentru organismul uman.
In Paraguay si Brazilia se cumpara de la magazinele cu produse naturale asa cum cumparam noi ceaiurile din plante si sunt puse in ceaiuri, limonade etc pentru a le indulci dar si, totodata, pentru a imbunatati starea de sanatate.

Din frunzele de stevia rebaudiana Bertoni se extrag indulcitorii naturali care pot fi adaugati in mancare (acasa sau industrial) la fel ca si zaharul, fiind, insa, de pana la 300 de ori mai dulci decat acesta.

Rebaudiosida A ramane cel mai dulce si mai pur compus obtinut din Stevia rebaudiana Bertoni , cea de 97% avand un gust pur, placut, asemanator zaharului, fara a mai pastra usorul gust amarui al compusilor inferiori.

Ce este indulcitorul obtinut din Stevia rebaudiana Bertoni?

In anii 1970 se stia deja ca zaharul, indulcitor caloric,  este cancerigen si s-a demonstrat ca si indulcitorii artificiali cu zero calorii ca zaharina, ciclamatul, aspartamul au potential carcinogen ceea ce a facut ca acesti indulcitori sa fie interzisi la folosire in unele tari sau sa nu mai fie ceruti de catre consumatori.

In anul 1971, firma Japoneza Morita Kagaku Kogyo Co., Ltd, firma care se ocupa chiar cu producerea de indulcitori artificiali, s-a lovit chiar de aceasta problema: cumparatorii japonezi nu mai doreau sa cumpere produse indulcite cu indulcitori sintetici, firma lor fiind in pericol de faliment.

Cei de la Morita Kagaku Kogyo au hotarat ca trebuie sa gaseasca un indulcitor natural care sa poata fi folosit si de catre diabetici, asa ca si-a trimis expertii in toate colturile lumii pentru a descoperi indulcitorul-minune. Acestia, in calatoriile lor in America de Sud, au vazut ca bastinasii isi indulceau ceaiul cu o planta care mai ajuta si la vindecarea multor altor afectiuni, in primul rand a celor cardiace: Stevia Rebaudiana Bertoni.

Japonezii au analizat planta si au obtinut pentru prima data in lume extracte din ce in ce mai purificate din stevia rebaudiana: steviol glycosides (steviozide).
Vedeta absoluta este Rebaudiozida A- cu diferite grade de puritate, cea de 98% fiind de aproximativ 400 de ori mai dulce decat zaharul dar cu zero calorii si complet non-toxica.

Rebaudiozda A 97% (cea mai pura forma de extract) nu mai are nici parfum secundar si nici acel usor gust amarui pe care il pastreaza celelalte extracte.

Rebaudiozida A este considerata, pe buna dreptate, ca va fi indulcitorul viitorului, in Japonia ajungandu-se ca 50% din indulcitorii folositi pe piata pentru bauturi, dulciuri, inghetate, gemuri, sucuri, biscuiti, cereale, muraturi etc. sa fie extracte de stevia rebaudiana.

Stevia rebaudiana - un potenţial edulcorant al viitorului
http://www.evenimentul.ro/articol/stevia-rebaudiana--un-potential-edulcorant-al-viitorului.html
Prof. biolog Maria Pop, farm. Oana Pop           

Îndulcitorii care se folosesc astăzi în alimentaţie, pe plan mondial, se încadrează în două mari grupe: edulcoranţi naturali şi edulcoranţi artificiali. Îndulcitorii naturali pot să fie calorici şi noncalorici. Cel mai folosit edulcorant în România este zahărul rafinat, care este un edulcorant natural caloric. Multă lume nu cunoaşte deficienţele acestui îndulcitor, care se repercutează asupra sănătăţii. Prin procesul de rafinare se pierd vitaminele, mineralele şi fibrele. Astfel, organismul este forţat să-şi procure prin alte mijloace vitaminele din complexul B, cromul, zincul şi magneziul, necesare în procesul de transformare a glucozei din sînge în energie. În procesul de metabolizare a zahărului, pancreasul este suprasolicitat şi atunci, în cazul folosirii zilnice a unor cantităţi mari de zahăr, pancreasul oboseşte şi nu mai vrea să lucreze, ceea ce înseamnă începutul diabetului zaharat. Aceasta este explicaţia de ce trebuie să fim atenţi la cantitatea de dulciuri pe care o ingerăm zilnic. La marii consumatori de zahăr rafinat mai putem adăuga şi alte efecte: frecvenţa cariilor dentare, perturbarea metabolismului calciului şi apariţia timpurie a osteoporozei, scăderea imunităţii, predispoziţii spre cancer de colon, fragilizarea vaselor de sînge, frecvenţa cardiopatiilor, etc.

Un alt îndulcitor natural, tot caloric, este mierea de albine, care, spre deosebire de zahăr, îşi păstrează vitaminele, mineralele şi enzimele. Dar şi mierea de albine are un inconvenient, în sensul că, prin prelucrarea termică, îşi pierde calităţile, în primul rînd enzimele. După unii cercetători, mierea, prin fierbere la 100 grade C, formează toxine.

Mierea nu se foloseşte de către copiii mici pînă la un an şi jumătate. Este un bun conservant al sporilor bacilului botulinic, care, ajunşi în stomacul copilului mic, găseşte un mediu propice de dezvoltare, respectiv mediul alcalin şi astfel apare botulismul. La adult, mediul în stomac este acid şi, de aceea, sporii botulinici nu se pot dezvolta.

Un alt edulcorant natural, de data aceasta noncaloric, fără contraindicaţii, este steviozidul extras din planta Stevia rebaudiana. Această plantă se prezintă sub forma unei tufe, adică un arbust înalt de 60-80 cm, care este originar din Paraguay, iar localnicii o folosesc în alimentaţie din cele mai vechi timpuri, sub denumirea de caai-ehe sau Kaaihe-E, care se traduce la noi în "iarbă dulce" sau "frunză de miere". A fost determinată ştiinţific de către botanistul Antonio Bertoni, din Paraguay, în anul 1901, care a auzit de această plantă de la triburile indiene Guarani şi Mestizos, care o foloseau pentru îndulcirea şi aromatizarea băuturilor, în special a băuturii numită mate.

În anul 1931, doi chimişti francezi, Bridel şi Lavielle reuşesc să descrie metodele de extracţie a substanţelor dulci din planta Stevia rebaudiana (steviozida şi rebaudozida). În 1941, Anglia s-a confruntat cu o criză de zahăr şi atunci s-a impus ca interes naţional găsirea unei specii care să înlocuiască sfecla de zahăr şi să satisfacă cerinţele de dulce în alimentaţie. În aceste condiţii, directorul Grădinii Botanice Regale din Kew, Marea Britanie, l-a însărcinat pe Melville cu cercetarea acestei specii. Rezultatele au fost îmbucurătoare.

Din punct de vedere botanic, Stevia rebaudiana face parte din familia Astereceae. Frunzele prezintă importanţă economică pentru producţia de îndulcitori. Recoltarea frunzelor se face înaintea înfloririi, ceea ce corespunde în Brazilia cu a doua jumătate a lunii septembrie. Uscarea materialului vegetal se face în cel mult 48 de ore de la recoltare. Se împachetează în saci şi se trimit la fabricile specializate în extracţia edulcoranţilor. Frunzele uscate şi mărunţite sînt de 10-15 ori mai dulci decît zahărul. Important este să se elimine toate nervurile, întrucît conţin nişte substanţe amare, care pot denatura gustul dulce al frunzelor. Prin prelucrare industrială, din frunzele uscate se obţine un produs cristalin, alb, numit steviozid, care este de 100-200 de ori mai dulce decît zahărul. Mai pot fi separate şi alte glicozide complexe cu rol îndulcitor, precum: steviozida A (de 200-300 de ori mai dulce decît zahărul), B, C (de 50 de ori mai dulce decît zahărul), D, E, dulcozida A (de 30 de ori mai dulce decît zahărul) şi steviolbiozida.

Cel mai mult folosit dintre îndulcitorii menţionaţi este steviozida, un îndulcitor noncaloric, care administrată pe cale bucală este eliminată prin colon. Steviozida ajunsă în colon este transformată în glucoză, steviol şi steviolbiozida şi eliminate prin fecale. Steviolul ajunge mai întîi în bilă şi de aici tot în tubul digestiv. Experimentele făcute pe animale (hamsteri, şobolani) cu doze de 2,5 mg pe kgcorp nu au semnalat nici o modificare în dezvoltarea şi înmulţirea acestora.

Pe lîngă calitatea de îndulcitor fără calorii, steviozida din planta Stevia rebaudiana are o serie de acţiuni pozitive asupra sănătăţii oamenilor. În cazul diabeticilor are o acţiune hipoglicemiantă, de scădere a zahărului din sînge, acţiune explicată ştiinţific printr-o mai bună respiraţie celulară la nivelul mitocondriilor şi o inhibiţie a glucogenezei. Acţionează direct pe insulele Langerhans din pancreasul endocrin, stimulînd secreţia de insulina.

În cazul persoanelor supraponderale acţionează prin crearea unei senzaţii de saţietate, întrucît îndulcitorul din Stevia rebaudiana are o acţiune dublă, asupra centrului foamei din creier şi asupra terminaţiilor nervoase din stomac. Pe lîngă aceasta, reglează mecanismul gastro-intestinal.

Are o acţiune hipotensivă la persoanele hipertensive, dar nu influenţează tensiunea normală la persoanele sănătoase.

Acţiunea antibacteriană, antivirală, antimicotică a acestei plante ne dă dreptul să o indicăm în: viroze, gripe, candidoze.

Avînd în vedere că steviozidul din Stevia rebaudiana nu produce fermentaţii spre deosebire de zahăr, înseamnă că este recomandată în colitele de fermentaţie şi colon iritabil.

S-a constatat că are şi o acţiune de a diminua dorinţa de a fuma şi de a consuma alcool la persoanele dependente de acestea.

Este o alternativă de îndulcitor la persoanele bolnave de fenilcetonurie, care nu au voie să consume nici o formă de îndulcitori de tipul aspartamului, întrucît acesta este format din doi aminoacizi (fenilalanină şi acid aspartic), neputînd metaboliza fenilalanina.

Cel mai mare consumator pe plan mondial al îndulcitorilor din Stevia rebaudiana este Japonia, care foloseşte aceşti îndulcitori în locul zahărului tos, în murături, produse marinate pentru întărirea gustului de sărat şi ca aromatizant în produse de patiserie, cofetărie, în industria băuturilor, etc. Interes mare pentru această plantă manifestă Statele Unite ale Americii. În 1991 s-a înfiinţat Comitetul Stevia, care funcţionează sub îndrumarea Asociaţiei Americane de Produse Vegetale. În Comunitatea Europeană părerile sînt divergente privitor la folosirea Steviei rebeudiana în cantitate mare.

În unele ţări (Coreea de Sud, China, Taiwan, Malaezia), extractele din Stevia rebaudiana sînt aprobate ca aditivi naturali alimentari de către Ministerele de Sănătate.

S-a dovedit ştiinţific că, în timpul încălzirii la 100°C nu-şi modifică compoziţia chimică, ceea ce înseamnă că poate fi supusă prelucrării termice, în procesul de pregătire a mîncărurilor. De asemenea, s-a demonstrat că extractele nu fermentează. În soluţia acidă nu precipită, caracteristică care le recomandă pentru prepararea băuturilor nealcoolice carbonate. Nu sînt carcinogene.

Îndulcitorii naturali din Stevia rebaudiana sînt sinergici cu ceilalţi îndulcitori, aşa că este bine să fie folosiţi împreună. Dintre îndulcitorii naturali calorigeni se foloseşte astăzi mult sorbitolul. Alţi îndulcitori naturali mai sînt: maltitolui - obţinut din porumb modificat genetic, izomalţul, lactitolul, xilitolul. Există un îndulcitor natural - taumatina - de 2500 de ori mai dulce decît zahărul, extras dintr-o plantă din Africa sau din organisme modificate genetic.

Îndulcitorii sintetici sau artificiali sînt o altă grupă de îndulcitori folosiţi în mod special de persoanele diabetice dar sînt prezenţi în multe grupe de dulciuri, prăjituri, ciocolată, bomboane, etc. Dintre aceştia menţionăm: zaharina, aspartamul, ciclamatul de sodiu şi acesulfamul K.

Fiind supuşi în faţa unui număr aşa de mare de îndulcitori ne punem întrebarea care dintre ei ar fi cel mai bun. Noi credem că lucrul cel mai important este să nu depăşim cantitatea totală de îndulcitori admisă zilnic şi să nu exagerăm cu folosirea unilaterală a unui singur îndulcitor, oricît de renumit ar fi el. De exemplu, la o cantitate de 1800 calorii, zilnic, cantitatea de îndulcitori este de 90g. Această cantitate se referă la toate dulciurile consumate zilnic, fie naturale, fie sintetice, fie la vedere, fie ascunse în produse de patiserie, sosuri, murături, etc. Chiar şi diabeticii care folosesc numai îndulcitori fără calorii au nevoie într-o mică măsură şi de îndulcitori calorici. Unele cercetări ştiinţifice arată că atunci cînd la nivelul creierului se formează senzaţia de dulce, creierul aşteaptă imediat şi caloriile. În cazul folosirii numai a îndulcitorilor noncalorici, acestea nu vin şi atunci folosirea îndelungată a acestor îndulcitori poate provoca dezechilibre metabolice.

În concluzie, este bine să folosim o gamă variată de îndulcitori, în special pentru persoanele sănătoase, adolescenţi şi copii, cu accent pe îndulcitorii naturali, iar pentru persoanele cu diferite afecţiuni, medicul vă va informa care îndulcitori vă sînt cei mai potriviţi.

Prof. biolog Maria Pop, farm. Oana Pop